Micul Paris si MARELE Paris

Vorbeam zilele trecut cu un prieten despre Bucuresti, Ilfov, (fantomatica) Zonă Metropolitană si alte probleme corelate. Respectivul, posesor al unui teren situat la distanta de vreo 25km Nord, tot speră că lucrurile "se vor aranja" şi că anumite zone vor reveni in prim-planul cererii clienţlor. I-am explicat, scurt si la obiect, că "Bucureştiul nu este Shanghay", in consecinţă nici nevoia de extindere şi nici capacitatea de integrare a unor regiuni rurale nu este aceeaşi. Respectivul mi-a raşpuns că "aşa este, nu este Shanghay, dar e...Micul Paris" La care am inceput să râd şi am replicat că tocmai aceasta este diferenţa intre "Micul" Paris si Marele Paris : faptul că in timp ce in Franţa la 25 km  de Centrul capitalei ajungi in 20 minute cu metroul, la noi, aceeaşi distanţă este acoperită  in 50-60 de minute si numai cu maşina personală. Cu alte cuvinte, vorbeam de aceeaşi capacitate de incorporare a unor regiuni adiacente, adesea rurale sau semiurbane intr-o structură urbană perfect deservită de infrastructura necesară secolului XXI. De câte ori mă aflu pe Centura Capitalei imi dau seama cât de neprietenoşi sunt edilii capitalei şi ai ţării cu locuitorii marilor oraşe si mai ales cu cei din imediata vecinatate. Nu exista linii de trasport in comun, iar legea o fac cei cu maxi-taxi. Metroul e un luix, iar liniile CFR ruginesc, deşi ar fi o nimica toată să avem trenuri suburbane. Centura are pretenţii de autostradă, deci e nevoie pe alocuri de rovignetă! Asta ca să stie bucuresteanul că e un lux să meargă pe această arteră. Când ieşi din Bucureşui si intri in câte un orăşel (Măgurele de pildă) sau comună (Glina, Ştefăneşti sau Dragomireşti) ai senzaţia că esti la mii de kilometri de un mare oraş. Timpul parcă a stat pe loc... Edilii noştri parcă nu au auzit de cuvinte precum institutii de interes public : sălui multifuncţionale, săli de sport, centre comerciale moderne, in care Primăria să fie investitor şi să perceapă nişte chirii pentru un comerţ civilizat, să existe nişte regulamente urbane in care să se specifice nişte chestii civilizate : gardurile să arate intr-un fel, culorile caselor să fie unele (şi mai puţin roz, vernil sau portocaliul ala olandez....), magazinele să aibă o ţinută şi un standard şi nu orice cameră dintr-o casă să devină magazin, adică nişte chestii minimale care ar ridica mult aspectul oricărei localităţi cu bani puţini si care ar atrage un gen sănătos de prosperitate locală. Dacă ar mai porni şi o campanie sănătoasă de demolare a tuturor construcţiilor neautorizate sau diin materiale predispuse la incendiu (cred că kjumătate din anexele româinilor sunt in această categorie) ar fi un adevărat iz de germanism pe meleafgurile carpato-danubiano-pontice Ceea ce trebuie să inteleagă fiecare la casuţa sa este că fiecare detaliu creşlte sau scade valoarea intregii vecinătăţi- Un gard făcut cu măiestri, prin care să se vadă câte ceva din curte este o plăcere. In schimb un zid grosolan de inalt de 2,3m este o otravă. Chiar au senzaţia posesorii acestor miniaturale ziduri berlineze că excesul de cărămidă le aduce mai multă intimatate? sau mai multă securitate? Eu cred că un gard viu, din nişte plante ţepoase mediteranene este mai sigur. Iar gardurile aproape inexistente din zobele centrale ale Bucureştiului (Dacia, Plantelor, Sfântul Ştefan, Cotroceni) imi sprijină afirmaţia. Aceste garduri erau şi acum 60 de ani, când Bucureştiul era un oraş al bandelor rău-famate şi vagabonzilor atraşi de metropola milionară din toată ţara dar si din Balcani, Levant şi Caucaz. Gardurile nu sunt pentru a-i ţine pe hoţi la distanţă. Şi nici nu avem ce ascunde, in afar de micimea sufletească. In schimb un gard deschis, prin care vedem trandafiri, ienupăr, un brăduţ sau un copil alergând ne bucură sufletul şi infrumuseţează tot cartierul. Iar in acest fel ni se ridică valoarea proprietăţii .Şi poate am ajunge incet-incet la un veritabil aer parizian.....